Via Transilvanica, Ziua 53. Bucova – Sarmizegetusa Ulpia Traiana

Dimineața îl cunosc și pe domnul Horia Dragomir, tocmai ce se întorsese de la un botez și se trezește special pentru mine. Apare și doamna Mimi o companie foarte plăcută care mă rezolvă cu ștampila, apoi conversăm la o cafea și cum nu terminăm discuția, o continuăm și la cea de-a doua.
Apoi după ce facem și o poză împreună, pornesc la drum, o să părăsesc imediat Terra Banatica și rămân cu amintiri formidabile, nemuritoare şi de neuitat, apoi o să pătrund pe Terra Dacica, și oare ce mă mai așteaptă și de aici încolo?
Traseul urmează tot terasamentul căii ferate, păcat că nu s-a avut grijă de ea, ar fi putut fi unul dintre cele cele mai spectaculoase trasee feroviare din țară, păcat de neglijență, apoi trec de Porțile de Fier ale Transilvaniei și ajung în județul Hunedoara și implicit în Ardeal.
Acolo la limita dintre județe îl întâlnesc pe Dănuț care vinde zmeură, a avut și hribi ieri dar i-a dat, mă hotărăsc instantaneu să încerc și eu această meserie. Mă angajează imediat dar cum nu vând nici o canțerolă, mă și concediază la fel de repede.
Rămânem totuși prieteni, eu îmi văd însă de drumul meu și ajung destul de repede la Sarmizegetusa pe marcaje desigur, dar surpriză, la un moment dat întâlnesc în faţa mea un canton CFR și totul este îngrădit, apare un tânăr care îmi spune să ocolesc, eu vreau să merg doar pe marcaj, el îmi spune că nu se poate că e proprietate privată, eu nu şi nu, până la urmă apare Nea Doru care mă bagă în curtea sa îmi face și o cafea, mă servește și cu suc, îmi mai dă și o plasă cu pere și mă lămurește pe îndelete cum stă treaba cu traseul.
El spune că îi cunoaște pe toți de la Tășuleasa și că ei știu problema sa, dar asta e situația, eu însă nu înțeleg prea bine cum stă treaba dar nici nu prea mă interesează foarte mult.
Nea Doru îmi zice că are de gând să transforme cantonul CFR într-o casă de oaspeți în care să primească turiști de pe Via, și mai îmi spune că pe vremuri a făcut și sport de performanță, tenis de câmp și îi cam cunoaște pe mai toți ăștia mai mari.
În final mă conduce până la gară dar nu mă lasă să fac poză cu ea că e tot proprietate privată.
După ce mă despart de nea Doru și mă mai și cert și cu niște câini de pe drum nu prea prietenoşi, ajung la pensiunea Bretonia și o întâlnesc pe doamna Eliza care împreună cu soțul Marius administrează aceasta pensiune, întâlnesc și un grup de italieni care locuiesc în Elveția sudică în zona Lugano. Conversația pare foarte interesantă și o savurez cu nesaț la o cafea.
Însă, mai spre seară apare și un grup de tineri montaniarzi, care vor sa urce mâine în Retezat, două fete de la București frumoase foc și trei ardeleni doi de la Orăștie și unul de la Alba. Binențeles că albanezii, cum le spun fetele, nu vin cu mâna goală și aduc cu ei și un trăznet de palincă de vreo 55 de grade, întoarsă de două ori cum spune Ovidiu, bună rău-rău, și pe lângă o bucată de slană cum numai în Ardeal se face, ne întindem până pe la două noaptea și o dăm gata pe toată.
Măi-măi, dar cu prea mult fast mai sărbătoresc și eu intrarea în Ardeal după douăzeci de zile de călătorie, dar o să văd eu mâine cum o să fie, când mă așteaptă un traseu de vreo 24 kilometri până la Nucșoara prin Țara Hațegului şi sper să nu îmi fie foarte greu!