Via Transilvanica, Ziua 55. Nucșoara – Hobița (Pui)

Interesantă această locație denumită ,,La Moșu în Retezat” și sunt sigur că pe viitor mulți turiști își vor găsi odihna în acest loc. Mie mi-a plăcut foarte mult aici, mai ales datorită faptului că am avut ocazia sa îi cunosc pe nea Nelu și pe tanti Viorica și care înainte de a-mi continua drumul meu m-au dus și mi-au arătat păunii și păunițele și puii lor care seamănă tare mult cu niște pui de curcă.
Pornesc apoi la drum lung dar sunt mult mai în formă decât ieri, iar la Paroș îl întâlnesc pe nea Loghin Tudoran care are o mulțime de vaci de cea bună calitate și bune de lapte, dar nu merg prea mult mai departe că îl cunosc și pe nea Dumitru Fodoca de 82 de ani şi care cam umblă creanga prin sat.
După ce trec de Paroș și de Râu Mic dincolo de vârful dealului începe lupta cu câinii. Apar vreo patru de la mare distanță, eu mă apăr, ei încearcă să mă înconjoare, strig la cioban care e prea departe, strigă și el la câinii și pe final conflictul încetează, în tăcere ei pleacă, eu îmi continui drumul meu după ce le fac și o poză de rămas bun și nu merg foarte mult că văd încă o turmă de oi și deodată apare în fața mea o ditamai namilă de câine dar ăsta ori nu vrea scandal ori vrea să mă salute.
Îmi confirmă acest fapt și nea Cornel Lascu, care e undeva mai în spate și îmi face semn să stau liniștit, îmi mai spune că până a ieșit la pensie a fost naș pe tren și făcea serviciu pe sezonierele de Mangalia.
Mă despart de nea Cornel după ce mai îmi dă și câteva sfaturi cum să mă feresc de oameni, că sunt mulți nebuni pe lumea asta.
Apoi ajung la Șerel și mă opresc la un magazin de unde îmi cumpăr niște conserve că nu prea am ce mânca în seara asta și îi cunosc și pe Nicușor, Liviu și Geani care ascultă ca la teatru povești despre călătoria mea.
În rest, peisaje superbe la poale de Retezat, vreme destul de bună, câțiva stropi de ploaie doar atât cât ai vrea să îți aranjezi părul, oameni frumoși și câini pufoși.
La Hobița (Pui) într-un magazin tare aprovizionat de găsești orice, o găsesc pe doamna Eva Dănilă de la care cumpăr niște ouă și un borcan de măsline dar desigur că are și ștampila Via, și astfel mă mai scap de-o grijă. Îmi arată și drumul spre pensiunea Ollie, că e noapte, și cum aproape toate casele au câini răi, da răi, nimeresc până la urmă la una fără, și acolo e locul de cazare.
Nu e nimeni acasă în acest lăcaș deosebit de rustic, domnul Nicu proprietarul e plecat la mare dar vine dimineață, e o liniște aproape perfectă mai ales că sunt și singur, doar câinele vecinilor cu chip de lup sălbatic perturbă un pic ambientul, lătrând ca disperatul aproape toată noaptea iar după ce adorm mai visez că mi-am mai pierdut și portofelul cu toate actele și toată noaptea caut după el.
Noroc că mă trezesc mai spre dimineață și mă bucur tare mult că uneori visele nu au nici o legătură cu realitatea!